Bine sfătuit la vreme de răstriște de către sihastrul Daniil din Voroneț, Ștefan cel Mare hotărăște, drept mulțumire, înălțarea unei mănăstiri care să fie sfânt loc de rugăciune. Aici exista un schit de lemn, unde, conform tradiției, a trăit Daniil Sihastrul căruia domnul, la ceas de cumpănă în timpul luptelor cu turcii, i-a cerut sfat și ajutor. Cercetările recente arată că Daniil nu a fost o figură legendară ci o personalitate istorică reală. Printre pietrele funerare de la Voroneț se află și o lespede cu inscripția: "Acest mormânt este al părintelui nostru David, ca schimnic Daniil".

Este o biserică de dimensiuni reduse (25,5 m lungime fără pridvor, 7,7 m lungimea naosului și pronaosului, 10,5 m în dreptul absidelor laterale).
Încă de la început mănăstirea a fost binecuvântată de călugări cu aleasă viață duhovnicească, în vremea Sf. Cuvios Daniil Sihastrul fiind o adevărată lavră a isihasmului românesc. Mănăstirea Voroneț s-a bucurat de privilegii din partea ctitorului (trei sate, mori, prisăci, vii) nu însă de amploarea celor de la Neamț, Bistrița sau Putna. Naosul și altarul păstrează ansamblul iconografic din vremea lui Ștefan cel Mare. Bine adaptat spațiului, armonios, cu personaje impunătoare, orânduire scenică mai puțin obișnuită în Moldova (Patimile lui Iisus, în naos), compoziții neîntrecute prin sobrietate, vigoarea gesturilor și formelor (Intrarea în Ierusalim, Rugăciunea de pe Muntele măslinilor, în concă), elemente ce vădesc apropierea de mediul real, patetic uman (Coborârea de pe cruce, Sfântul Teodor, Tabloul votiv). Pictura pronaosului, ulterioară, alternează ornamente și figuri ce vor să facă parcă legătura cu exteriorul, trecând totuși prin pridvor unde Calendarul bisericii, dar mai ales Sfântul Ilie, se bucură de o prospețime stângace cu notă de umor anunțătoare cumva a icoanelor pe sticlă transilvănene (sec. XVIII-XIX).

Pictura exterioară se datorează aceluiași Grigorie Roșca, eruditul teolog care a urmărit personal realizarea operei călugărilor-zugravi anonimi. Rezultatul a fost excepțional: Judecata de Apoi ocupă tot peretele de apus într-o uriașă compoziție pe cinci registre, unică în arta orientului creștin. Specialiștii o consideră, prin amploare, știința efectului decorativ și strălucirea policromiei, superioară compozițiilor de la Athos și celor de la Camposanto (Pisa), demnă de a fi alăturată Capelei Sixtine din Roma, mozaicurilor geamiei Kahrie (Istanbul), imaginilor de la San Marco (Veneția), din Siena, Assisi, Orvieto. Originalitatea artistului constă și în curajul său de a introduce în scenă instrumente muzicale moldovenești (bucium, cobză), peisaj local, ștergare, veșminte populare - totul pe un fond albastru ce a născut sintagma albastru de Voroneț egală verdelui Veronese și roșului Titzian. Peretele de sud este ocupat de Arborele lui Iesei (un "covor oriental" apreciază cunoscătorii) și filozofi antici, portrete socotite capodopere. Lângă intrare sunt chipurile făuritorilor istoriei mănăstirești: Sf. Daniil Sihastrul și Mitropolitul Grigorie Roșca. Pe abside, conform regulei împământenite, Cinul adună zeci de figuri într-un adevărat alai. Pe cât a mai rămas din peretele nordic nespălat de ploi, Adam ară, Eva toarce lână (Facerea lumii), în vreme ce Zapisul lui Adam și Vămile văzduhului înseamnă de fapt legende folclorice. Forma inițială a bisericii mai poate fi văzută în tabloul votiv, așezată pe un soclu de piatră, cu turla înălțată pe o bază pătrată pentru a-i accentua zveltețea, elanul către înălțime. Exonarthexul i-a fost adăugat în 1547 la inițiativa mitropolitului Grigorie Roșca, considerat al doilea ctitor al bisericii.
Așa cum se înfățiează astăzi, Voronețul reprezintă unul dintre primele monumente moldovenești creatoare de stil propriu, sinteză originală de elemente bizantine (plan treflat cu turlă pe naos), gotice (tendința de elansare a edificiului, arcurile frânte la chenarele ușilor și ferestrelor, prezența contraforturilor) și strict autohtone (turlă pe patru arcuri și bază stelată, ocnițe sub cornișă, arcade oarbe la abside, friză de discuri smălțuite). Jilțurile și o parte din strane aparțin secolului al XVI-lea. Dăruite de Ștefan cel Mare și trase cu meșteșug, două clopote evocă numele marelui voievod.
Viața monahală s-a întrerupt în anul 1785 după anexarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic și s-a reluat la 1 aprilie 1991, de data aceasta cu obște de călugărițe sub stareția Stavroforei Irina Pântescu. Tânăra obște se străduiește să îmbine armonios rugăciunea cu munca în gospodărie, în câmp, în atelierul de pictură și îndrumarea vizitatorilor.
Expresie artistică a dreptei credințe, a rafinamentului și gustului pentru frumos, Mănăstirea Voroneț îndeamnă la reculegere, încântă inima și mintea privitorului ce ajunge la noi din toate colțurile lumii.